Vorbeam mai demult cu povestideadormitcopiii si ne-am propus ca fiecare sa scrie o varianta la chestia urmatoare:
Sunt inca aici. Nu stiu de cat timp. Poate ca au trecut doar cateva ore...sau zile, poate ani intregi, dar eu tot aici sunt. Din cate stiu, mi-am petrecut toata viata in locul asta, nu-mi amintesc sa fi existat nimic inainte, nici o memorie care sa-si fi gasit nasterea altundeva decat aici. Aici in intuneric, aici intre patru pereti, in cutia asta nenorocita in care nu am loc sa ma intind daca vreau sa dorm. In cel mai bun caz stau sprijinit ca o matura rezemata de zidul unei camari. Cred ca intentionat a fost proiectata asa, sa fiu obligat sa stau in picioare. Ca si cand as astepta ceva. Trebuie sa fiu treaz atunci. Daca adorm poate trece si nu-mi voi da seama.
Dar ce se poate intampla? Exista ceva dincolo de asta? Dincolo de intuneric?
Poate ca nu m-am nascut inca
Daca...
Daca am uitat sa ma nasc?
Daca am asteptat atata timp si atunci cand a venit momentul nu mi-am dat seama?
Am dormit?
...mi-am ratat nasterea. Ce ma fac acum? Sa mai astept?
Poate se intoarce...se intoarce viata dupa mine.
Viata ma cauta si eu dorm
Nu trebuie sa ma agit, ceva tot se va intampla. Poate daca m-as odihni putin sa ma calmez.
Nu!
Nu mai dorm, nu vreau sa o mai ratez. Cine stie de cate ori mi-a scapat pana acum?
Dar ce sa fac in timp ce astept? Totusi, poate ca un pui de somn nu strica. Si ce daca o ratez si de data asta? Tot o voi prinde pana la urma.
Sunt inca aici. Nu stiu de cat timp. Poate ca au trecut doar cateva ore...sau zile, poate ani intregi, dar eu tot aici sunt. Din cate stiu, mi-am petrecut toata viata in locul asta, nu-mi amintesc sa fi existat nimic inainte, nici o memorie care sa-si fi gasit nasterea altundeva decat aici. Aici in intuneric, aici intre patru pereti, in cutia asta nenorocita in care nu am loc sa ma intind daca vreau sa dorm. In cel mai bun caz stau sprijinit ca o matura rezemata de zidul unei camari. Cred ca intentionat a fost proiectata asa, sa fiu obligat sa stau in picioare. Ca si cand as astepta ceva. Trebuie sa fiu treaz atunci. Daca adorm poate trece si nu-mi voi da seama.
Dar ce se poate intampla? Exista ceva dincolo de asta? Dincolo de intuneric?
Poate ca nu m-am nascut inca
Daca...
Daca am uitat sa ma nasc?
Daca am asteptat atata timp si atunci cand a venit momentul nu mi-am dat seama?
Am dormit?
...mi-am ratat nasterea. Ce ma fac acum? Sa mai astept?
Poate se intoarce...se intoarce viata dupa mine.
Viata ma cauta si eu dorm
Nu trebuie sa ma agit, ceva tot se va intampla. Poate daca m-as odihni putin sa ma calmez.
Nu!
Nu mai dorm, nu vreau sa o mai ratez. Cine stie de cate ori mi-a scapat pana acum?
Dar ce sa fac in timp ce astept? Totusi, poate ca un pui de somn nu strica. Si ce daca o ratez si de data asta? Tot o voi prinde pana la urma.
........................................................................................
Am ramas mult timp asa, 20 de suflete imobilizate unul de catre celalalt. Curand au aparut idei, fiecare venea cu o teorie. Unul spunea ca am ajuns aici datorita faptelor savarsite in alta viata, altul spunea ca lada era doar un mijloc de transport, unii credeau ca asteptam sa fim judecati. Mie imi placea sa cred ca inca nu incepuse nimic. Cum nu aveam nici o memorie dinainte, probabil ca aici am prins viata si de acum inainte urmeaza sa ma nasc.
Tin minte ca in unele momente, in loc sa ma intreb ce cautam aici, ma framanta alta problema. De ce eram asa diferiti? In orice moment oricare dintre noi avea alta parere si alte idei decat restul. Uneori diversitatea ma determina sa-mi caut refugiul in cele mai violente ganduri. Ajunsesem chiar sa cred ca ne aflam acolo pentru a omori. Daca trebuia sa ramana doar unul dintre noi? Si doar acela sa vada ce va urma.
Devenise insuportabil. Incepuseram sa pierdem orice speranta, orice pofta de viata si curiozitate pentru ceavea sa urmeze. Multi isi abandonasera existanta. Nu mai vorbeau, nu mai miscau si cel mai probabil, nu mai aveau nici un gand. Cedau in special cei ce primisera primii viata.
Dar s-a intamplat. Nu siu daca am facut ceva sa o provocam sau daca pur si simplu venise momentul. La inceput a fost un cutremur. Apoi un sunet, un tipat sfasietor, ca si cum inchisoarea noastra era vie si scotea urlte de durere. Ce s-a intamplat dupa aceea imi va ramane zgariat in memorie pentru tot restul zilelor. Un trosnet puternic ne-a facut pe toti sa ridicam privirea si atunci am vazut pentru prima data lumina. La inceput nu puteam privi direct in crapatura prin care ne invada inchisoarea. Apoi, pe masura ce m-am acomodat, am inceput sa cercetez fiecare particica din campul meu vizual. Mai intai zidurile, apoi suprafata pe care stateam si in final, curiozittatea mea blestemata m-a facut sa ma uit la ceilalti.
Soc, groaza, uimire...nu cred ca exista cuvant care sa defineasca ce am simtit in momentul acela. 19 suflete, fiecare atat de diferit incat puteam recunoaste pe oricare dintre ei doar dupa felul cum respira. 19 suflete care acum aveau si trupuri. 19 trupuri ce erau incuiate intr-o cutie alaturi de mine. 19 trupuri care erau absolut identice...
Singurul gand din acel moment a fost ca nu arat cu nimic diferit fata de ei. Nu am mai avut timp sa ma gandesc la altceva, o zbieratura disperata a invadat inchisoarea dupa care s-a facut intuneric.
Odata cu intunericul am simtit o puternica senzatie de libertate. Puteam sa ma misc! Foarte putin, dar era o senzatie minunata. Dar fericirea nu a durat mult. Imediat dupa, colegii mei de chinuri au inceput sa murmure, apoi sa tipe. Unul dintre noi disparuse, mai eram 19...
De aici inainte visul devine din ce in ce mai neclar. Imi pot aminti doar fragmente foarte scurte. Stiu sigur ca pe masura ce trecea timpul ne imputinam. 19, 18 , 17. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut lumina iar, dar probabil ca mi-am reprimat toate amintirile neplacute.
Atunci m-am trezit. Acum sunt iar singur. Nu stiu ce va urma si n-am alta optiune decat sa astept.
Stai! Lumina...
*Povestea ultimei tigari din pachet.
Aaaaaaaaaa!
Stai!
A fost doar un cosmar...ce real a parut. Of, oare ce a insemnat? Sa mi-l amintesc pana nu dispare de tot.
Eram...ma trezisem din somn. Si...si nu puteam sa ma misc. Da, eram intepenit, am incercat sa sar, sa ma rasucesc, sa orice dar nu puteam. Disperat, am inceput sa plang. Atunci s-a intamplat, i-am auzit. Fiecare avea o voce diferita, un timbru unic. Unii erau nervosi, altii speriati, altii calmi, incercau sa ma linisteasca. Intr-un final m-am potolit si am incercat sa vorbesc cu ei. Mi-a fost mai usor sa comunic cu cei din imediata apropiere, cei din cauza carora nu ma puteam misca pentru ca eram prea inghesuiti unul in celalalt.
Mi-au povestit ca nimeni nu stie ce se intampla, toti s-au trezit la fel ca mine, ca eu sunt ultimul ce s-a trezit, al 20lea. Ca fiecare este intemnitat de cei din jurul sau si ca locul asta a fost conceput exact pentru asta, imobilizarea completa a fix 20 de trupuri. De asemenea, mi-au spus ca devenise o idee populara ca eu, care inca nu ma trezisem sa fiu omorat pentru a elibera spatiu. Cei ce s-au trezit primii ar fi fost dispusi nu doar sa ma omoare ci sa stea langa mine cat timp putrezesc, eventual sa ma devoreze si sa ma calce in picioare, orice doar sa castige inca putin teren liber. Se pare ca am fost norocos ca m-am trezit chiar acum si ca deocamdata nu s-a gasit nici o metoda de a te putea misca.
Stai!
A fost doar un cosmar...ce real a parut. Of, oare ce a insemnat? Sa mi-l amintesc pana nu dispare de tot.
Eram...ma trezisem din somn. Si...si nu puteam sa ma misc. Da, eram intepenit, am incercat sa sar, sa ma rasucesc, sa orice dar nu puteam. Disperat, am inceput sa plang. Atunci s-a intamplat, i-am auzit. Fiecare avea o voce diferita, un timbru unic. Unii erau nervosi, altii speriati, altii calmi, incercau sa ma linisteasca. Intr-un final m-am potolit si am incercat sa vorbesc cu ei. Mi-a fost mai usor sa comunic cu cei din imediata apropiere, cei din cauza carora nu ma puteam misca pentru ca eram prea inghesuiti unul in celalalt.
Mi-au povestit ca nimeni nu stie ce se intampla, toti s-au trezit la fel ca mine, ca eu sunt ultimul ce s-a trezit, al 20lea. Ca fiecare este intemnitat de cei din jurul sau si ca locul asta a fost conceput exact pentru asta, imobilizarea completa a fix 20 de trupuri. De asemenea, mi-au spus ca devenise o idee populara ca eu, care inca nu ma trezisem sa fiu omorat pentru a elibera spatiu. Cei ce s-au trezit primii ar fi fost dispusi nu doar sa ma omoare ci sa stea langa mine cat timp putrezesc, eventual sa ma devoreze si sa ma calce in picioare, orice doar sa castige inca putin teren liber. Se pare ca am fost norocos ca m-am trezit chiar acum si ca deocamdata nu s-a gasit nici o metoda de a te putea misca.
Am ramas mult timp asa, 20 de suflete imobilizate unul de catre celalalt. Curand au aparut idei, fiecare venea cu o teorie. Unul spunea ca am ajuns aici datorita faptelor savarsite in alta viata, altul spunea ca lada era doar un mijloc de transport, unii credeau ca asteptam sa fim judecati. Mie imi placea sa cred ca inca nu incepuse nimic. Cum nu aveam nici o memorie dinainte, probabil ca aici am prins viata si de acum inainte urmeaza sa ma nasc.
Tin minte ca in unele momente, in loc sa ma intreb ce cautam aici, ma framanta alta problema. De ce eram asa diferiti? In orice moment oricare dintre noi avea alta parere si alte idei decat restul. Uneori diversitatea ma determina sa-mi caut refugiul in cele mai violente ganduri. Ajunsesem chiar sa cred ca ne aflam acolo pentru a omori. Daca trebuia sa ramana doar unul dintre noi? Si doar acela sa vada ce va urma.
Devenise insuportabil. Incepuseram sa pierdem orice speranta, orice pofta de viata si curiozitate pentru ceavea sa urmeze. Multi isi abandonasera existanta. Nu mai vorbeau, nu mai miscau si cel mai probabil, nu mai aveau nici un gand. Cedau in special cei ce primisera primii viata.
Dar s-a intamplat. Nu siu daca am facut ceva sa o provocam sau daca pur si simplu venise momentul. La inceput a fost un cutremur. Apoi un sunet, un tipat sfasietor, ca si cum inchisoarea noastra era vie si scotea urlte de durere. Ce s-a intamplat dupa aceea imi va ramane zgariat in memorie pentru tot restul zilelor. Un trosnet puternic ne-a facut pe toti sa ridicam privirea si atunci am vazut pentru prima data lumina. La inceput nu puteam privi direct in crapatura prin care ne invada inchisoarea. Apoi, pe masura ce m-am acomodat, am inceput sa cercetez fiecare particica din campul meu vizual. Mai intai zidurile, apoi suprafata pe care stateam si in final, curiozittatea mea blestemata m-a facut sa ma uit la ceilalti.
Soc, groaza, uimire...nu cred ca exista cuvant care sa defineasca ce am simtit in momentul acela. 19 suflete, fiecare atat de diferit incat puteam recunoaste pe oricare dintre ei doar dupa felul cum respira. 19 suflete care acum aveau si trupuri. 19 trupuri ce erau incuiate intr-o cutie alaturi de mine. 19 trupuri care erau absolut identice...
Singurul gand din acel moment a fost ca nu arat cu nimic diferit fata de ei. Nu am mai avut timp sa ma gandesc la altceva, o zbieratura disperata a invadat inchisoarea dupa care s-a facut intuneric.
Odata cu intunericul am simtit o puternica senzatie de libertate. Puteam sa ma misc! Foarte putin, dar era o senzatie minunata. Dar fericirea nu a durat mult. Imediat dupa, colegii mei de chinuri au inceput sa murmure, apoi sa tipe. Unul dintre noi disparuse, mai eram 19...
De aici inainte visul devine din ce in ce mai neclar. Imi pot aminti doar fragmente foarte scurte. Stiu sigur ca pe masura ce trecea timpul ne imputinam. 19, 18 , 17. Nu-mi aduc aminte sa fi vazut lumina iar, dar probabil ca mi-am reprimat toate amintirile neplacute.
Atunci m-am trezit. Acum sunt iar singur. Nu stiu ce va urma si n-am alta optiune decat sa astept.
Stai! Lumina...
*Povestea ultimei tigari din pachet.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu